This Christmas :).

2 ani.

Hm. Deci blogul meu a făcut 2 ani. Defapt a făcut 2 ani pe 22 Noiembrie, dar eu am realizat abia azi. Și totuși, mă simt legată cumva de blogul ăsta. A trecut prin atâtea sentimente negative, pentru că lui mi-am permis să-i vorbesc. L-am făcut să mă asculte chiar și când nu voia. Pentru că…e cumva prietenul meu. Prietenul meu cel mai apropiat. Și de aceea, în fiecare an în Noiembrie, îmi place să scriu despre cum l-am creat. Pentru că-mi amintesc fiecare detaliu din acea noapte. Și cât am stat să-i aleg un nume. Și se potrivește. Chiar dacă nu are niciun sens pentru altcineva, pentru mine are.

Presupun că e o parte din mine acum. Și n-am să-i dau drumul prea curând. Am făcut asta cu mult prea multe lucruri până acum. Și în plus….e prea important .

Gol.

Mă simt….total separată de viața mea din România. Nu știu, e ciudat să te distrezi atât de mult într-un loc, și apoi să-ți amintești cât te distrai în altul, și să te întristezi. E ciudat cum mă uit afară și mă gândesc că văd același cer cu cei din România, dar totuși e altfel aici. E ciudat cum am început să citesc în Greacă fără să mai asociez literele cu cele din România.

E ciudat, și totuși bine, să știi că te-ai rupt de tot, și mai important, pentru că voiai. Dar acum, aici, în unele momente, mă simt de parcă n-aș exista. Pentru că nu aparțin lor, sunt doar o străină care a venit în ultimul an.

Cu acest blog am trecut prin enorm de multe lucruri, practic ce mi s-a întâmplat în 2 ani. Nu-mi vine să cred că a rezistat atâta timp, pentru că de obicei lucrurile care-mi fac bine nu rezistă mult. Dar mă bucur. Pentru că știu că orice ar fi, am blog-ul. Și dacă uit ceva, pot veni aici, pot citi că acele lucruri chiar s-au întâmplat.

În rest….e bine. E frumos aici. E….diferit. Mă pierd în mulțime, dar ceva îmi spune că e bine. Mă întreb deseori cine mai vine pe aici, să citească ce-am scris. Și apoi îmi dau seama că doar străinii ar veni…..din greșeală. Ceea ce e bine. Presupun.

Oricum. Luna viitoare, acest blog face 2 ani. Și mă bucur. Au fost 2 ani frumoși, deși dacă mă uit mai atent, pot vedea toate lacrimile. Dar nu contează. Pentru că viața merge înainte. Așa cum trebuie.

Ploaie.

Și…plouă afară. Am observat că aici e o ploaie diferită față de aia din România. Parcă ploaia nu vrea să cadă, e retrasă, și până la urmă, neavând încotro, se lovește de pământ, de realitate. Cam așa și cu mine. Nu vreau să fiu pierdută în Atena, cu alfabetul pe care cândva îl consideram indescifrabil. Și acum știu să citesc în greacă. Cumva, nu vreau să fiu aici, pentru că nu aparțin Atenei. Nu aparțin colegilor și școlii. Dar, într-un fel, e mai bine. Pentru că încet-încet, încep să uit…de tot. Și pe zi ce trece, trecutul meu devine o ceață din care nu mai pot scăpa. Anul trecut, vara asta…aș vrea să le pot lăsa în urmă, dar nu așa, nu aici…nu împrietenindu-mă într-un nou oraș plin de necunoscuți unde lumea vorbește cu mine în greacă pentru că uită că nu sunt de aici.

În fiecare dimineață, în cele 5 minute în care sunt încă adormită, mă gândesc că sunt la mine acasă. În patul meu. Cu mesaje noi pe care nu le-am citit aseară pentru că am adormit. Cu telefonul sunând și lumea spunându-mi să mă grăbesc. Și apoi mă uit la telefon, și nu văd niciun mesaj nou. Și un moment, sunt confuză. Și apoi, îmi amintesc. Și văd poza, “The best thing about a picture is that it never changes, even when the people in it do.” Și mă trezesc gândindu-mă la tot, la detaliile pe care înainte nu le observam. Probabil pentru că nu-ți dai seama că ai pierdut ceva decât atunci când nu-l mai ai.

Trăiesc în două lumi. Și la un moment dat o să trebuiască să aleg în care să rămân. Defapt, știu deja ce o să aleg, dar momentan îmi place să rămân în starea aia în care nu știi ce să alegi. În care nu ești sigur.

Și atâtea lucruri s-au schimbat…lucruri pe care nu le-aș fi lăsat să se schimbe dacă eram altundeva. N-o să mă amăgesc spunându-mi că așa e mai bine. Pentru că nu e. Dar, daca tot sunt aici, o să număr zilele. Și o să încerc să mă bucur. Pentru că, până la urmă, asta am vrut, nu?

Să scap de tot….

Camera de hotel.

Presupun ca tuturor le e frica de ceva. Intuneric, filme de groaza, sau mai stiu eu ce. Mie…mi-e frica de camere de hotel. Pentru ca desi o camera de hotel e facuta in asa fel incat sa te simti cat mai confortabil, mie mi-e frica de linistea inevitabila si ordinea aia atat de meticuloasa. Mi-e frica de faptul ca atatia oameni au fost in aceeasi camera de hotel, si totul a ramas acolo. De faptul ca oricat de mult s-ar schimba lumea de afara, camera aia ramane la fel, cu toate amintirile, cu tabloul deasupra mesei de la intrare, si bomboana de pe perna. Mi-e frica de sentimentul pe care mi-l da o camera de hotel. Ca e…rece..si neprimitor..si stie ca o sa plec in curand.

Mi-e frica.

Pentru….cineva.

Hm….trebuia sa imi iau ramas bun de la cineva cumva….si cred ca asta e cel mai bun mod. Pa-pa….

Yours truly.

Deci azi..cât o așteptam pe Silvia, mă gândeam..la mine. Și la viața mea. Mereu voi fi fata care a luat mai mult decât se aștepta la Cambridge. Mereu voi fi fata care se duce mereu prima la cel mai nou film. Mereu voi fi fata care adoră câinii, chiar și cei de pe stradă. Care “a inventat” tona de iubire. Care nu știe să consoleze. Care s-a dat jos din pat la 7 și ceva, deși trebuia s-o facă la 11. Mereu voi fi fata de la “Școala internațională din Napoli”. Care are un noroc incredibil. Și știi ce? E bine. Pentru că fiind toate acestea, sunt eu. Și chestia cu norocul…n-o alegem noi. Trebuie doar să știm când și cum să ne bucurăm de el. Pentru că deși e incredibil de bine…nu durează toată viața. Decât…poate…3 luni. Sau 6. Sau 4 ani.

Și chiar și cu noroc…mi-am dovedit că m-aș descurca și fără el. Și asta e cel mai important.

A…și mereu voi fi fata care…într-un moment le are pe toate, și apoi…nu mai are nimic.

Yours truly,

….

Meaningless.

Deci…o să plec. O să plec și o să stau 4 ani într-o lume pe care n-o cunosc încă. Și o să fie perfect. Doar că…mă tot gândesc cum o să fie atunci când nimic n-o să mai conteze. Când un 88 la Cambridge n-o să fie atât de important. Când o să fiu psihoterapeut și n-o să mă gândesc la teme și restul. Când n-o să-mi amintesc de prostiile făcute în liceu. Când o să deschid toate cutiile pe care acum le voi lăsa în urmă. Pentru că deși câteodată nu vrem să recunoaștem…mereu ne vom întoarce la ce-am fost. Și mereu vom deschide cutii vechi și prăfuite lăsate în urmă pentru a începe o nouă viață. Și asta e bine. Pentru că acele cutii sunt o parte din noi. Din ce vom fi mereu.

Și deși e dureros, mereu va trebui să ne amintim. De..tot. Pentru că oricât am încerca să devenim altcineva, mereu vom fi ce am fost. Doar că…altfel. Într-un fel.

Sfârșit.

Și încă o dată, mă văd față în față cu un alt sfârșit care e al meu la fel de mult cum e al oricui de pe planeta asta căruia îi place Harry Potter. Ieri am văzut ultimul film. Și problema nu e cum s-a terminat, pentru că s-a terminat într-un mod minunat. Problema e că s-a terminat. Că n-o să mai fie vrăji și Harry și prietenii lui. Am trăit 10 ani împreună cu povestea asta, iar acum trebuie să renunț.

Mă gândeam la cât de puține lucruri știa Harry în primul lui an, iar acum a aflat tot. Bine, nu chiar tot. Măcar a aflat cine încă o iubea pe mama lui….chiar și după atâta timp.

Și apoi m-am apucat să mă uit la interviuri de acum 10 ani. Doamne, și erau așa mici, toți! Și credeai că nu prea are cum să se termine, pentru că nici nu ieșiseră toate cărțile încă….dar evident că s-a terminat. Pentru că trebuia să se întâmple și asta.

Și acolo, în ultima scenă, “19 ani mai târziu”, chiar s-a terminat. Pentru că nu l-a durut cicatricea. Toată lumea zâmbea. Și era bine. Era bine.

Get messed up today, I’ll be okay tomorrow..

Take me to a place where I don’t care, this is me and my liquor store blues .