Și încă o dată, mă văd față în față cu un alt sfârșit care e al meu la fel de mult cum e al oricui de pe planeta asta căruia îi place Harry Potter. Ieri am văzut ultimul film. Și problema nu e cum s-a terminat, pentru că s-a terminat într-un mod minunat. Problema e că s-a terminat. Că n-o să mai fie vrăji și Harry și prietenii lui. Am trăit 10 ani împreună cu povestea asta, iar acum trebuie să renunț.
Mă gândeam la cât de puține lucruri știa Harry în primul lui an, iar acum a aflat tot. Bine, nu chiar tot. Măcar a aflat cine încă o iubea pe mama lui….chiar și după atâta timp.
Și apoi m-am apucat să mă uit la interviuri de acum 10 ani. Doamne, și erau așa mici, toți! Și credeai că nu prea are cum să se termine, pentru că nici nu ieșiseră toate cărțile încă….dar evident că s-a terminat. Pentru că trebuia să se întâmple și asta.
Și acolo, în ultima scenă, “19 ani mai târziu”, chiar s-a terminat. Pentru că nu l-a durut cicatricea. Toată lumea zâmbea. Și era bine. Era bine.
Cam așa eram și eu când am citit cartea, în urmă cu vreo trei ani. Pur și simplu nu-mi venea să cred că s-a terminat. Și că Harry nu mai e un adolescent, e deja un tată, cu o viață de familie… potolită, cu o soție… potolită, și cu o cicatrice… și mai potolită. Pe mine altceva mă intrigă și în ziua de azi. În film, Voldemort, când moare, se face praf, la propriu. În carte, corpul lui rămâne întreg, și îl duc într-o sală mai retrasă a Hogwarts-ului, imediat după ce îl înfrânge Harry. Și acum mă întreb ce-au făcut cu el