Și…plouă afară. Am observat că aici e o ploaie diferită față de aia din România. Parcă ploaia nu vrea să cadă, e retrasă, și până la urmă, neavând încotro, se lovește de pământ, de realitate. Cam așa și cu mine. Nu vreau să fiu pierdută în Atena, cu alfabetul pe care cândva îl consideram indescifrabil. Și acum știu să citesc în greacă. Cumva, nu vreau să fiu aici, pentru că nu aparțin Atenei. Nu aparțin colegilor și școlii. Dar, într-un fel, e mai bine. Pentru că încet-încet, încep să uit…de tot. Și pe zi ce trece, trecutul meu devine o ceață din care nu mai pot scăpa. Anul trecut, vara asta…aș vrea să le pot lăsa în urmă, dar nu așa, nu aici…nu împrietenindu-mă într-un nou oraș plin de necunoscuți unde lumea vorbește cu mine în greacă pentru că uită că nu sunt de aici.

În fiecare dimineață, în cele 5 minute în care sunt încă adormită, mă gândesc că sunt la mine acasă. În patul meu. Cu mesaje noi pe care nu le-am citit aseară pentru că am adormit. Cu telefonul sunând și lumea spunându-mi să mă grăbesc. Și apoi mă uit la telefon, și nu văd niciun mesaj nou. Și un moment, sunt confuză. Și apoi, îmi amintesc. Și văd poza, “The best thing about a picture is that it never changes, even when the people in it do.” Și mă trezesc gândindu-mă la tot, la detaliile pe care înainte nu le observam. Probabil pentru că nu-ți dai seama că ai pierdut ceva decât atunci când nu-l mai ai.

Trăiesc în două lumi. Și la un moment dat o să trebuiască să aleg în care să rămân. Defapt, știu deja ce o să aleg, dar momentan îmi place să rămân în starea aia în care nu știi ce să alegi. În care nu ești sigur.

Și atâtea lucruri s-au schimbat…lucruri pe care nu le-aș fi lăsat să se schimbe dacă eram altundeva. N-o să mă amăgesc spunându-mi că așa e mai bine. Pentru că nu e. Dar, daca tot sunt aici, o să număr zilele. Și o să încerc să mă bucur. Pentru că, până la urmă, asta am vrut, nu?

Să scap de tot….